Întâmplări pe apa oltului

                        Malul deluros pare să fie puternic ocupat. Se văd ici-colo reţele de sârmă, creneluri de tranşee. Mă întreb cum vom trece apa adâncă şi vijelioasă a Oltului, sub focul mitralierelor. Am anticipat viziunea miilor de morţi, a uraganului de obuze, a trupurilor zvârlite în aer.             Unii sunt de părere că niciodată nu vom izbuti să ajungem acolo.             Cunoaştem aci, din nou, artileria lor; dar loviturile vin rare. Sunt şi aici întâmplări comice. Stăm adesea câte doi-trei ofiţeri prieteni, deasupra râpei, pe mal, la taifas şi măsurăm, cercetăm malul celălalt (când împădurit, când râpos, mâncat de ploi şi tranşee) pe toată lungimea frontului de peste treizeci de kilometri.             Aşa, într-una din zile, în urma unei explozii, ne pomenim rostogoliţi peste cap, ca nişte berbeci, în fundul râpei. Obuzul lovise la câţiva metri depărtare, rupsese malul şi-l prăbuşise cu noi cu tot. Era de calibru mare, însă nu părea să aibă o încărcătură prea bună. Dar peste două zile, când o baterie a noastră a deschis focul asupra dealului din faţă, am avut, pentru întâia oară, priveliştea unui duel de artilerie. Peste zece minute, cea românească, spre extraordinara noastră surprindere, era redusă la tăcere. Două tunuri erau sfărâmate complet. Era o înjunghiere în orgoliu, ca înfrângerea şampionului român la circ. Niciodată în cărţile de citire, sau în luptele copilăriei dintre noi şi turci, nu biruiau turcii. Pentru întâia oară aveam, de asemenea, impresia că văd obuzele înainte încă de a cădea în ţintă. Poate din cauza încălecării imaginilor, dar când focul e intens şi eşti sub traiectorie, le vezi ca nişte mici comete de fum şi oţel la punctul de cădere. Fără îndoială că este mai mult o sugestie sau, cum aflăm mai târziu, o lovitură semipercutantă. După ce a terminat cu bateria, artileria inamică şi-a plimbat loviturile pe tot frontul, cu mânie şi vădite intenţii de represalii. Nu e semn bun pentru ce are să vie.             Începând de a doua zi, poziţia devine statornică. Suntem destul de bine adăpostiţi şi mi se par suportabile loviturile. Admirabila conducere a focului ne pune pe gânduri şi încep legendele spionilor, ale telefoanelor subterane.             Totuşi în fiecare zi ne ridicăm pe malul râpei şi privim dealul de dincolo, cu mistuitoarea curiozitate cu care un condamnat ar privi pe fereastră cum i se construieşte eşafodul în curtea închisorii. Întârziem mereu, căci ştim că se fac pregătiri anume pentru marea luptă. Aflăm de căderea Turtucaiei şi o socotim ca pe o cădere oarecare a Branului, destul de umilitoare, dealtfel, pentru ca s-o putem admite.             Într-una din nopţi, pe când eram în gardă mare, avanposturile ne semnalează un atac inamic. Cu o seară înainte pătrunseseră dincoace de Olt, în satul Veneţia, neocupat de noi. Pe câmpia mare şi netedă ca un lac, înaintează spre noi un lanţ de trăgători, căruia în întunericul vag negricios le disting siluetele negre ca păcura. Se apropie ca nişte spirite ale nopţii. Mi-e frică şi mi-e frig. Pornim cu compania desfăşurată înaintea lor pe muteşte. Tremur atât de tare, îmi clănţăne dinţii în aşa fel, că mi-e teamă să nu simtă cei de lângă mine. Nu pot răspunde din cauza asta la o întrebare şoptită a căpitanului Floroiu, care e foarte hotărât şi foarte liniştit. Nu pot să ştiu precis de ce tremur atât de nervos, de frică sau de frig (căci sunt îmbrăcat uşor, ca în seara când am plecat). Îmi simt muşchii de deasupra genunchilor tremurând, fără nici o senzaţie de oboseală. După un timp lanţul lor se opreşte şi se opreşte şi al nostru. Stau aşa ca vreun ceas, iar când se încenuşează noaptea, trimitem înainte o patrulă care ne anunţă că s-au retras.             A doua zi, jos, în râpa cu maluri crăpate şi cu fundul de pârâiaş uscat, unde avem câteva corturi, vine un ţăran, mustăcios şi uscat la faţă ca un mucenic:             - Domnule comandant, am să vă spun o vorbă...             - Ce? spune...             Vorbeşte încet, rar, cu braţele încrucişate, acoperindu-şi cu mâna mustaţa şi gura.             - Sunt în sat două fete spioane.             Tresărim toţi speriaţi. E ca şi când o stafie ar fi semnalată real.             - Da, da... Sunt două surori care s-au avut bine şi cu ofiţerii unguri, că sunt frumuşele, iar acum le trimit mereu ştiri dincolo.             Colonelul îşi ciupeşte mustaţa "kaiseriană".             - Cum le trimit ele ştirile?             - Păi acum, drept să vă spun, eu nu ştiu... Da le trimit... o fi la telefon... o fi trecând noaptea... că tare bine cunosc Oltul... nu ştiu.             - Ce fel de fete sunt astea?             - Frumuşele, drept să vă spun... că de-aia se şi uită ofiţerii la ele... Şi cu untărofiţeri de ai dumneavoastră petrec mereu.             Nimeni nu ştie nimic.             - Gheorghidiule, ia patru oameni şi vezi ce e acolo.             Omul mă duce până aproape de poarta casei lor, înaltă, amintind de porţile săseşti, şi pe urmă se dă mai în lături, să nu fie văzut.             - Asta-i casa... e casa lor... Le cheamă Maria şi Ana Mănciulea.             Înăuntru e chef cu strigăte şi cântece. La bătăile noastre în poartă, au apărut în pridvor cele două fete. Una e scurtă, să tot aibă douăzeci de ani, cu ochii mari căprui şi faţa rotundă de ţărăncuţă sănătoasă.             - Ce-i cu dumneavoastră aci?             - Petrecem, domnule ofiţer... petrecem şi noi de bucurie că au venit românii noştri... Poftiţi şi dumneavoastră, că avem pui fript şi vin bun...             Ar trebui să fac pe detectivul, dar nu ştiu cum să-ncep. După înfăţişare, nu mi se pare nimic suspect. Sunt foarte strâmtorat.             - Ascultă, pare-mi-se că dumneavoastră faceţi spionaj.             Se jură, se văicăresc fără lacrimi, ca nişte marchitani.             - Vai, domnule ofiţer, cum se poate să spuneţi asta? Auzi?! Să spuneţi că suntem spioane? Şi noi, care nu mai puteam de bucurie când am văzut că vin românii noştri...             Mă întorc şi las lucrurile cum au fost.             Colonelul e furios când află că n-am găsit nimic care să se potrivească temerilor noastre.             - Se poate, domnule, om inteligent, să nu pricepi nimic atunci când vezi chefurile astea? Du-te imediat, fă o nouă percheziţie, arestează-le şi lasă acolo un post până mâine.             Mă întorc, fac o nouă percheziţie la lumina lumânărilor, căci acu e noapte, şi, negăsind nimic, le spun totuşi că sunt arestate. Las acolo un caporal cu trei schimburi de santinelă. Femeile sunt sfârşite de groază. Din tot cheful de după-amiază a ieşit un mormânt.             După miezul nopţii, a început să plouă şi apa se scurge şiroaie prin pânza corturilor joase, dar mai ales vin şiroaie de dedesubt de ne udă culcuşurile. Nu mai poate dormi nimeni. Când, pe la unu, primim ordin de plecare, zăpăceala devine lugubră. Oamenii nu se pot găsi decât întrebând necontenit unii de alţii, nu se pot desface repede corturile, nu e loc de încolonare în râpa îngustă.             - Domnule colonel... am în sat... spioanele acelea...ce fac cu ele?             La lumina unui felinar de macagiu, consultă cu maiorul de la batalionul al II-lea şi cu aghiotanul lui o hartă mică, fără să găsească punctele căutate.             - Domnule colonel...             - Ce-i, domnule? şi de-abia ridică, sâcâit, ochii de pe hartă, pe care se plimbă, căutând, degetul gros al maiorului.             - Ce facem cu fetele alea?... Spioanele?             E uimit:             - Lasă-mă, domnule, în pace... de astea îmi arde mie acum?... Ei, păcatele mele...             Reiau înfiripat:             - Domnule colonel... am un post acolo...             E furios.             - Lasă-mă, domnule, înţelege odată...             Totuşi, abătut, nu ştiu ce voi face, şi stărui:             - Ce să fac cu ele?             - Ce să faci? Împuşcă-le... domnule... fă ce vrei. Dar lasă-mă în pace... Împuşcă-le...             Mi se face gol în cap. Plec aiurit.             - Domnule maior, am un post de trei oameni în sat... Ce fac cu fetele alea?             - Ce fete, domnule? Lasă-mă în pace cu fetele dumitale. Ei, gata a noua?             - Domnule maior, mă scâncesc enervat.             - Du-te, domnule, la colonel şi-ntreabă-l.             - Am fost.             - Ei, şi? Ce ţi-a spus?             Nu prea îmi vine să mărturisesc.             - Mi-a spus să-l las în pace... Să le împuşc şi să-l las în pace.             - Floroiule, ţi-ai strâns oamenii?... Corabule, gata? Vedeţi să nu facă nimeni zgomot în timpul marşului... să puie bidoanele în buzunare, să nu atârne.             - Domnule maior, ce fac?             - Lasă-mă, domnule, în pace... Împuşcă-le dacă ţi-a spus colonelul şi termină, fugi la pluton.             Mă hotărăsc să las şi eu pe caporal, să facă aşa cum i-o trăsni prin cap, ca la joc de noroc.             Pornim oarecum înapoi, depărtându-ne de Olt. E un drum de care, anevoios, şi plouă mereu. Oamenii alunecă, se lovesc unii de alţii şi înjură amărâţi. Se amestecă mereu rândurile.             Înspre zorii zilei, cineva se alătură de mine în pas, ca o umbră.             - Dom sublocotenent...             - Ce e, mă? Cine eşti?             Şi, mereu în şoaptă, răsuflând greu:             - Eu. Niculae Zamfir, caporalul...             - Ei, ce?             - Am adus femeile alea cu noi.             - Mă, eşti nebun?             - Uitaţi-le...             Amândouă, în cămăşi, cu picioarele goale, cu câte o brodoadă pe umeri, merg alături, păzite cu baionetele, prin ploaie.             Las lucrurile aşa.             În zori poposim într-altă râpă.             - Domnule maior!             - Ce e?             - Caporalul a venit cu femeile...             Cât e de gros, maiorul se cruceşte.             - Aici?             - Aici.             - Dragă, dacă o da cu ochii de ele colonelul, nu mai scapă... trimite-le imediat cu caporalul la brigadă.             Ceea ce şi fac, bineînţeles.             A doua zi aflăm că noaptea vom trece Oltul la Krihalma. Agonia se apropie de sfârşit... Luăm o poziţie de plecare într-un luminiş de pădure şi ne pregătim sufletele cum se pregătesc coşciugele şi hainele morţilor. Formele şi culorile devin iar ireale.             Pe la patru vine comandantul brigăzii. Ne-adună pe toţi ofiţerii în cerc. Totul e palid.             - Colonele... va să zică ne-am înţeles?...             Ascultăm abătuţi explicaţiile care nu spun absolut nimic. Vom ataca noaptea, fără cea mai mică pregătire de artilerie.             Unul spune, cu glas umbrit, gândul tuturor:             - Domnule general... dar e apa adâncă... poate de doi-trei metri. Şi curentul e iute...             Brigadierul rămâne nedumerit.             - De, ştiu eu?... Să puneţi pe cei mai înalţi la dreapta... Să se ţină oamenii unii de alţii... Ce vreţi să faceţi?             Orişan surâde şi mă priveşte consternat.             Altul spune, nesigur, parcă la întâmplare:             - Şi pe urmă, în vad, sunt sârme întinse dedesubt în apă, ca să ne încurcăm în ele...             Brigadierul nostru parcă întâia oară se gândeşte la asta. Îşi apropie sprâncenele stufoase.             - De, ştiu eu?... Colonele... Să pui să taie din pădure crăci... să faceţi nişte căngi ca să smulgeţi sârmele din apă.             Acum îşi întinde mustaţa mare, căruntă.             Ne privim unii pe alţii cu o nedumerire de animale duse la abator. Pentru asta am stat o săptămână în loc?             Colonelul gâfâie emoţionat, palid, neliniştit.             - Da... sigur... vedeţi... domnule general... o să fie greu... Ei au posturile de mitraliere cu ţevile aţintite de cu ziuă...             - Or fi, da ce vreţi să facem?             Corabu, negricios şi îndesat, se apropie şi arată apoi, dincolo, pe malul celălalt, un moţ stâncos:             - Domnule general, trebuie ocupat întâi gurguiul ăla, că pe urmă cade toată poziţia.             Zâmbim vag cu toţi, ca în faţa unei imposibilităţi, şi generalul întreabă dispreţuitor:             - Să-l luăm... sigur să-l luăm... Da cine să-l ia?             Căpitanul, singur parcă îmbrăcat în piele de ofiţer reglementar, răspunde scurt:             - Îl iau eu, cu compania.             Generalul îl priveşte şi mai dispreţuitor, sincer dezgustat de atâta fanfaronadă, şi găseşte că nu merită nici un răspuns.             - Aşa, colonele... Şi uitam să-ţi spun... Nu iei decât două batalioane. Unul îmi rămâne mie ca rezervă a brigăzii.             După un scurt schimb de vederi între comandanţii de batalioane, se găseşte că e rândul nostru să fim trecuţi la rezervă...             Nu ştiu, răsuflu uşurat. Încă două-trei ore câştigate faţă de ceilalţi.             Asta preţuieşte ca o amânare de operaţie, cu câteva minute.             De cu seară ne punem în mişcare şi pe la miezul nopţii, după ce străbatem, în linişte de mormânt, distanţa de vreo doi kilometri, printre case tăcute, stinse, ca locuite de stafii, ne oprim lângă terasamentul înalt al unei căi ferate. Noi vom rămâne adăpostiţi acolo. Se ştie că inamicul are posturile de pază dincoace, spre noi, în câmpie.             Trebuie ca, până nu prind ele de veste, oamenii dinainte să se strecoare, unul câte unul, în spatele lor, să se adune acolo pe compănii şi pe urmă să pornească atacul... Dacă se poate, să treacă apa chiar, pe tăcute, şi numai în urmă să deschidă focul.             Planul mi se pare irealizabil. Dealtfel, ştim că pe tot frontul de treizeci kilometri, Oltul va fi trecut la noapte de întreaga divizie. Un regiment care a făcut o încercare cu două zile înainte a fost însă respins, ştim şi asta, cu pierderi.             Cei care au plecat în faţă ni se par plecaţi în noapte, pe lumea cealaltă. Ce pipăie, ce văd, ce simt acum, în clipele astea? După vreun ceas abia, auzim un semn de viaţă... şi semnul de viaţă e o întâie răpăială pripită de focuri, care sfâşie noaptea, pe drumuri înalte către stele. Începe un hău metalic, asurzitor, de mitraliere care macină, tocând bandă după bandă ca un nai, lătrând viu de tot, sperios, ca un motor de motocicletă.             Nu ştim ce e înainte, cu toate că e lună şi eu caut mereu să-mi închipui ce văd în faţa lor ochii celor de acolo. Mă simt prea subţire, dar parcă mănuşile pe care le-am pus de la început ţin de cald. Sabia am dat-o la căruţa de bagaje, iar armă nu port, ca să pot fi mai uşor şi pentru că simt că, de aproape, nu voi putea ucide niciodată.             Stăm îngrămădiţi în dosul terasamentului şi aşteptăm mereu. Toată noaptea durează clocotirea de cazan, din care nu vedem nimic. E un alt tărâm, la poarta căruia suntem.             Pe urmă încep să-i vină generalului veşti, ca nişte sentinţe, din toate părţile... Batalionul I din XN respins, batalionul III din acelaşi, respins. Patrulele de legătură aduc şi ele veştile care deschid morminte, de pe tot lungul malului. Batalionul XM respins... regimentul XR respins.             Numai în faţă, de la patru sute de metri din dreptul nostru, nu e nici o ştire. Din când în când, doar câte o impresie de oboseală, de scădere de înverşunare, dar pe urmă răpăielile revin cu şi mai mare furie. Nu ajung vaiete omeneşti, dar trebuie să fie.             Se încenuşează din ce în ce noaptea şi se alburesc luminişurile.             Lămurim în faţa noastră culmea amfiteatrului înalt - cu copaci, păşuni, case - care păzeşte vadul şi care se creează acum din nou, din neantul nopţii şi al necunoscutului. Când zorii devin încă şi mai albicioşi, vedem pe culme siluete de soldaţi inamici, iar pe dreapta pâlcul unei mitraliere. Două mici tunuri, "puşcoace" de cincizeci şi trei, pe care le avem între noi, încearcă zadarnic să puie în bătaie. Intervin Corabu şi Orişan, care după aceea şi ochesc cu ele. Un obuz, tras de nu ştiu care dintre noi, sparge pâlcul mitralierei, care amuţeşte, lăsând doar pe celelalte să continue. Sunt pur şi simplu uluit de această precizie. Lanţurile de trăgători ale ungurilor încep să se coboare, ca să atace, de unde deducem cu uimire şi cu răsuflet oprit că ai noştri au trecut (şi sunt în pericol să fie daţi înapoi).             "Batalionul trei, înainte!" trece comanda din gură în gură, şi la lumina dimineţii pornim într-o goană de cross-country. Sar prin băltoace, peste şanţuri de scurgere, alunec într-o fâneaţă, iar mă ridic şi trec mai departe. Priveliştea apărută din evaporarea nopţii e nouă ca la facerea lumii. O moară... lângă ea câteva căpiţe de fân şi pe urmă apa tulbure, cu şivoaie puternice, a Oltului blestemat. Mantale, raniţe şi ici-colo cadavre şi răniţi. Pe o căpiţă, cu căciula fumurie şi ţuguiată, un ofiţer ne întâmpină râzând şi ne face semn de salutare cu mâna. Aflăm, din fugă, că are maţele scoase afară.             Şi neîntârziat intrăm, fugind mereu, în apă. Valurile împing puternic, dar nicăieri apa nu trece de gât. Dincolo, în luncă, acelaşi spectacol. Mantale omeneşti... raniţe... câţiva răniţi, câteva cadavre... Mai la stânga, lângă două sălcii, lungit drept pe spate, cu picioarele lipite şi mâinile întinse lângă el, pe pământ ca pe catafalc, în manta neagră cu şireturi roşii, cu gulerul ridicat şi chipiul roşu în cap, un mort.             Colonelul...             În fugă mă abat trei paşi, cu arma în mână, cu baioneta pusă, şi întreb cu deznădejde pe soldatul care stă într-un genunchi, alături:             - Domnu colonel?...             Mi se umflă pieptul de emoţie, dar alerg mai departe, alături de oamenii mei. Inamicul se răzgândeşte şi o ia la fugă înapoi.             Bilanţul nopţii... Trupele noastre au făcut opt sute de prizonieri şi au luat tot malul. Colonelul trecuse apa noaptea, cu întâia companie, fără să fie simţiţi. Compania a doua a fost surprinsă în apă de mitralierele concentrate, deoarece postul lor a prins apoi veste şi a dat alarma. Compania a pierdut mai mult de jumătate din efectiv. A fost un moment de groază şi urlete. Colonelul a fost omorât în zorii zilei, cu câteva clipe înainte de a vedea noi, cei de la rezervă, pe inamic pornind la contraatac, din fumegarea lăptoasă a dimineţii.             Când, într-un sat de pe celălalt mal, către seară, îmi usuc hainele, grele încă de apa Oltului, ordonanţa îmi aduce, uimit o veste neaşteptată.             - Dom sublocotenent...             - Eh?             - ... ştiţi, Maria Mănciulea? spioana? spioana de ieri noapte?             - Ei, spune, mă...             - Am întâlnit-o... e aci... I-a dat domnul general de la divizie o mie de lei şi o pereche de bocanci... A trecut Oltul în fruntea unui regiment... ca să-i arate drumul.             Aveam s-o întâlnesc şi eu peste vreo două săptămâni, alergând bucuroasă spre mine şi certându-mă prietenos:             - Vezi, domnule sublocotenent, ai vrut să mă împuşti... şi eu am trecut Oltul cu soldaţii noştri.             Rănit, în Bucureşti, aveam să-i văd, în vitrină la "Julieta", fotografia alături de regina şi doamnele de onoare de la palat. Aveam să aflu ca are "Virtutea militară" de aur şi să citesc în gazete întâmplarea ei, fără complicaţia cu arestarea sub bănuială de spionaj. La Iaşi aveam s-o văd din nou, căutându-mă bucuroasă în grădina Copoului şi arătându-mi că a fost înzestrată şi luată la un spital de sub îngrijirea reginei. Ba acum am auzit că e şi în cărţile de citire.             Seara, la masă, ne întâlnim într-o casă gospodărească împăcaţi, şi că putem mânca întâia oară cu "masa pusă", şi că putem dormi, întâia oară de la intrarea în război, într-un aşternut. Schimbăm impresii.             - Orişan, n-a fost nici de data asta război... Ce crezi?             - Nu... cred că nu... Dar are să fie... Că este de unde.             Şi totuşi, moartea colonelului dă o impresie de târât şi înlăcrimat mulţumirii de a ne găsi fiecare din noi, cei scăpaţi, în viaţă.