Fata cu obraz verde, la vulcan

             A treia zi, acum la Vulcan, colonelul mă cheamă şi-mi dă ordin să plec cu o secţie în sat să fac poliţie şi anchetă. Au venit femei, românce de-ale noastre, să se plângă bocind că de îndată ce satul a fost părăsit de unguri, casele au fost jefuite de ţiganii care locuiesc la margine. Vreo două bătrâne mă întovărăşesc până acolo, ca să fac o percheziţie severă. A plouat repede, apa s-a scurs, soarele a apărut iar din nori, dar frunzele şi iarba au străluciri de rouă. În faţa cătunului de bordeie, de cum ne-a văzut venind, a ieşit toată ţigănimea, şi aşteaptă înspăimântată să ajungem la ea.             Am severitate în obraz, pe care ţi-o dă apropierea, nici o clipă întreruptă, a morţii. Sunt hotărât să procedez exemplar.             - De ce-aţi jefuit satul?             Mă întâmpină protestări cu vocea înmuiată, ochi măriţi, mâini uscate de bătrâni, ca de mumii. N-au furat ei, nu s-au atins de averea nimănui. Fac semn oamenilor să-i înconjoare. Ca la un îndemn al celor mari, sau, cine ştie, înţelegând din carnea lor fragedă primejdia, vreo şapte-opt dănciuci, nu mai mari de cinci-şase ani, ba unii mici ca de trei, cu picioarele şi burţile goale, cad în genunchi în apa rămasă în făgaşul roţilor. Sunt frumoşi ca îngerii din Madona Sixtină a lui Rafael.             - Şi-acum, cu ei toţi...             Dar mă întrerup, căci între ei e o fată de vreo cincisprezece sau şaisprezece ani, mijlocie de statură. Are obrazul desăvârşit oval, de culoarea chihlimbarului verzui, iar ochii ca nişte prune lungi, verzi. Acest joc de feluri, de la arama roşcată a părului, la verdele gălbui al obrajilor fără pată, ca o apă, şi la verdele albăstrui al ochilor, mă uimeşte de rămân o clipă încremenit. Sugestia picturală nu mă părăseşte şi surâd gândind la Mona Vana. Pe urmă, scurt, milităreşte:             - De ce ai furat?             Întoarce dispreţuitor capul într-o parte, ridică din umerii taliei mici, săltate:             - N-am furat.             Mi s-a uscat gura şi devin nervos:             - Cum n-ai furat?             Râde de i se văd dinţii albi, cizelaţi într-o neasemănată mică potcoavă de fildeş şi întoarce capul într-o parte, cu o mână în şold.             Mă duc mânios spre ea, smucesc de şorţuleţul albastru de Gretchen, pe care-l are peste rochie.             - Ăsta-i al tău? Nu vezi că se cunoaşte cât de colo că e furat? Şi umbreluţa asta roşie?             Ţine în mână şi o poartă izmenit, asemeni cochetelor de operetă, o umbreluţă de mătase vişinie.             - Dacă plouă? şi-şi suceşte mijlocul subţirel de are acum talia toată întoarsă în lături.             - Dacă plouă, trebuie să furi, ai? şi scurt: Am să te împuşc.             Face cu piciorul gol şi măsliniu, până la genunchi, mic de pus în vitrină de farmacie, urme ca de şarpe în noroi şi răspunde, fără să se uite la nimeni:             - De ce să mă împuşti?             Sunt furios.             - Pentru că furi... înţelegi? pentru că furi... pentru că eşti "hoaţă".             Dănciucii stau mereu în genunchi, cu mâinile a rugăciune, cum au fost poate învăţaţi, şi restul ţigănimii priveşte pierdută de spaimă.             - Unde stai? şi o pironesc cu privirea.             Îmi arată cu mâna vag şi surâde semeţ, cu buzele roşii şi îmbietoare ca vinul negru.             E în mine o nehotărâre, parcă aproape de panică.             - Hai acolo, hai la ea!             Mergem, toată gloata însă, spre cătunul cu căsuţe vechi şi strâmbe, boite gălăgios cu roşu, albastru sau galben tare.             Soldaţii scotocesc prin casă, nu mai ştiu nici eu dacă găsesc sau nu "corpuri delicte".             Sunt enervat, e în mine o răscolire de cuşcă întărâtată.             - Ajunge, venim mâine să facem percheziţie din nou. Băgaţi de seamă, aveţi timp să daţi înapoi ce-aţi furat. Pe asta - şi o arăt soldaţilor cu dispreţ - o luăm cu noi, hoţia ei e dovedită.             Încep să se văicărească toţi bătrânii să le lăsăm fata. Ochi speriaţi, feţe de ceară şi mâini negre care se întind spre noi...             - Lăsaţi-o, nu a furat!... Mă prind târât de veston: nu a furat.             - O să vedem, la judecată.             O aşez între santinele şi pornim spre sat. S-a înserat, aerul e aburit... şi începe iar să se cearnă, răcoros. Merge cu picioarele goale, lăsând urme ca mângâierile în noroi, sucind mereu umbreluţa roşie. Când, ca să treacă vreun şivoi, întoarce talia în lături, sânii mici, strânşi de şorţul strâmt, par înveliţi ca într-o îmbrăcăminte, anume făcută pentru păstrarea lor, ca pumnii strânşi în mănuşi.             Coborâm mereu spre sat, când din senin începe o răpăială speriată de focuri. Pe deal, la stânga, regimentul, alarmat, se formează pe unităţi. Sunt mereu sub obsesia regulamentelor. Trebuie să părăsesc totul, ca să alerg unde se aud focurile de armă. Ne oprim. Oamenii mă privesc nedumeriţi, neştiind ce să facă. Rămân un timp nervos, pe gânduri.             - Daţi-i drumu... şi mi-e privirea grea de frământare.             Se apropie de mine, mi-a luat capul sub umbreluţa roşie şi, cu gura aproape de a mea, mă întreabă, privindu-mă cu ochii acum verzi, adânci şi copilăroşi:             - Eu ce fac?             O privesc încruntat, mânios:             - Ce faci? Te duci acasă... hoaţo.             Pune mâna micuţă şi mângâioasă, ca o pasăre, pe mâna mea.. şi încet, în şoaptă caldă şi bună:             - Rămâi şi dumneata.             Acum întorc eu capul într-o parte, ca să n-o privesc în ochii verzi şi limpezi ca apa umbrită de salcie.             - Lasă-mă-n pace!             Şi pe mâna mea, mâna ei a devenit caldă ca apăsarea unui sân mic.             - Vino la noapte, vin eu în sat...             Aş vrea să-i strivesc buzele, să-i acopăr ochii, dar îi azvârl numai mâna de pe mâna mea.             - Nu se poate... Rămân aici.             Plec copleşit de o prăbuşire de tristeţe şi simt toată umezeala serii în mine. Când după vreo zece paşi întorc capul, e mereu cu picioarele goale în noroi, în şorţul albastru de Gretchen, în jurul capului oval şi măsliniu cu umbreluţa ca o aură roşie, de sfântă a păcatului.             Şi, când, după ce am străbătut marginea satului, întorc capul, văd mereu silueta rămasă pe loc şi umbreluţa roşie.             Până s-ajung la regiment, situaţia se şi lămureşte. Era o recunoaştere inamică pusă imediat pe fugă. Fac iarăşi, fără să vreau, o constatare penibilă pentru inteligenţa mea. De câte ori, înainte de luptă, pun mănuşile de piele brună, totul se rezolvă uşor. Ştiu că e stupid, dar este peste puterile mele ca să nu constat coincidenţa asta.             Adorm cu gândul la obrazul atât de limpede măsliniu, şi la teama de a nu mă trezi laolaltă cu toţi, noaptea, cu inamicul, asemeni unui urs, în tabără. Îmi spun că aş vrea să trăiesc, ca să pot să viu în timp de pace aci la Vulcan, să mai întâlnesc din nou pe fata asta cu trup de şerpoaică. Noaptea, o ploaie care răsturna din cer găleţi, m-a făcut să deznădăjduiesc că mai apuc teafăr zorile. Am pus, când hainele mi-erau înscorţoşate de apă, de prisos o foaie de cort în cap.             Tocmai pe la ora trei, a doua zi, primim ordin să ocupăm Codlea. E o "cotă" uluitoare, ca o căciulă de câteva sute de metri, de jur împrejur neavând decât câmpie sau movile mai răsărite. Nici un munte adevărat nu dă atâta impresie de înălţime. Domină câmpia netedă până la Tâmpa Braşovului.             Simţim toţi că aici va fi întâia luptă grea. Orişan şi cu mine, ca strategi şi tehnicieni ai batalionului, suntem consultaţi cu îngrijorare de către camarazii ceilalţi, care ne cred, pare-se, şi chiromanţi.             - Cred că nu trebuie să atacăm în nici un caz înălţimea, e de părere Orişan, cu jumătate privirea spre oamenii care se încolonează, cocoşaţi de raniţele încă ude de azi-noapte. Trebuie înconjurată.             - Şi-aşa va fi greu. E un punct de observaţie, care va fi apărat cu disperare. Se formează coloana. Oamenii se închină, iar eu îmi pun mănuşile. E un refugiu de laşitate atât de intimă, că niciodată nu l-aş spune nimănui. Nici lui Orişan, nici lui Tudor Popescu.             La Codlea n-a fost luptă, n-a fost nici la Ţânţar. Într-o seară numai, când divizia ne-a dat inamicul la nord-est, a fost o mică încurcătură. Deşi noi luptasem tot timpul spre vest, a trebuit să executăm, oricât am fost de uluiţi, ordinul diviziei şi ne-am aşezat în avanposturi cu faţa la nord-est, deci cu spatele la duşman, pur şi simplu. Pe la miezul nopţii, o recunoaştere de husari, care n-a dat peste nici o santinelă, s-a poticnit chiar de corturile ofiţerilor. Ne-am speriat noi, dar s-au speriat şi ei şi au rupt-o la fugă. Pe urmă am întors posturile şi ei şi au rupt-o la fugă. Pe urmă am întors posturile cu "faţa la spate". Mai târziu, iar o scurtă şi vehementă încăierare, şi ajungem pe malul Oltului.             Acum ştim precis că inamicul s-a retras pe celălalt mal, deluros, ridicat ici-colo chiar din apă, ca un perete, pe când malul dinspre noi formează un adevărat şes. Nu vom rămâne în această câmpie bătută de focurile inamicului. Paralelă cu apa, la vreun kilometru de ea, mereu de-a lungul ei, e o râpă de lut galben, adâncă. Acolo ne vom ascunde aşteptând ziua de atac.